inicio sindicaci;ón

Eu & Gigi

“Eu sunt Gigi, botezat: “Trandafirul cu petale roşii ca de tei şi cu frunze verzi ca florile unui liliac”.
Tu cine eşti? Ai un trup de vânzare?”
“La ce-ţi trebuie?”
“Vreau să mor. Dă-mi un trup şi voi muri.”
“Şi ce-mi dai in schimb?”
“Nu ştiu. Ce vrei?”
“Nu ştiu. Ce-mi dai?”
“Nu ştiu. Poate lumina. Vrei lumina? Iţi dau 3 stânjeni de lumina.”
“E lumina de calitate?”
“Garantat.”
“Şi cât o să mă ţină?”
“Nu ştiu. Cât vrei?”
“Nu ştiu. O veşnicie?”
“Atunci n-o sa-ti ajungă 3.”
“Atunci mai vreau.”
“Nu mai am.”
“Împrumută-te.”
“N-am la cine.”
“Atunci nu-ti mai dau trupul meu!”
“Nici nu-l vreau pe-al tău. Da-mi altul.”
“N-am altul.”
“Atunci dă-mi-l pe-al tău.”
“Si io cu ce rămân?”
“Ti-l dau înapoi.”
“Si daca nu mi-l dai? Vreau garanţii.”
“Iţi dau cuvântul meu. ”
“Si tu cu ce ramai.”
“Nu-mi mai trebuie.”
“Daca nu-ti mai trebuie atunci înseamnă ca e neimportant pentru tine si deci nu poate fi considerat garanţie. Altceva n-ai?”
“Ba da, mai am un car de ani.”
“Iar eu ce sa fac cu ei?”
“Ii vinzi si-ti iei lumina.”
“Si câta lumina îmi pot lua?”
“Destula.”
“Destula pentru ce?”
“Pentru o veşnicie.”
“Atunci ne-am înţeles.”
“Da.”
“Bine.”
“Bine.”
“Batem palma?”
“O batem.”
“Bine.”
“Bine.”

Poveste moartă

Gicu e intelectual. Toată lumea ştie. La soare are un intelect sclipitor. La umbră are un bostan ca oricare altul, tare ca piatra, iute ca săgeata. Ca Gicu nu e altul-n cartier. Normal, cine mai are bust de bust şi intelect de intelect ca al lui?!
Hopa iese cava sclipitor de la “ Stridia Albastră “. E Gicu!
─ Noroc, Gicule! No…
Nu mi-a răspuns. Probabil nu m-a auzit. Da, sigur nu m-a auzit!
─ Salut, salut Ori! se aude lângă mine. Mă fac surd. Ce îmi răcesc io gura pe toţi paparucii?! Sunt pe urmele lui Gicu. E şmecher de şmecher Gicu. Îi urmăresc fiecare mişcare, fiecare gest. Aşa vreau s-ajung şi io, cel mai bazat între cei bazaţi. Între străzile 59 şi 102 se întâlneşte cu Rechinu’, peşte de peşte. Se îmbrăţişează şi se pupă pe ambii obraji.
─ Respect, frate! Înfig mâna în buzunar şi mă întorc. E Şituca, boschetarul.
─ Respect, Stiuco! Urmează ritualul de mai înainte.
─ Ce face fratele meu, Ori? Tot îl mai pupă undeva pe Gicu?
─ …
─ E un bulangiu şi jumătate-ţi spun! Are cu două clase-n plus faţă de tren, mă-nţelegi! Ăăăăă, cum să-ţi spun, a-mbătrânit, noi suntem viitorul, mă-nţelegi! Acuma şti şi tu! E mâncat, gata!
─ Haide, bă!
─ Dacă-ţi spun, frate! N-ai fost acolo, să vezi, să vezi ce a păţit! N-ai fost acolo, să vezi, să vezi cum a fugit! E ca şi păpat! Hai că te las! Baftă şi mai lasă-l naibi pe Gicu. E halit, îţi spun, gata!
─ Respect, Ştiucă! A terminat şi Rechinu cu Gicu, aşa că urmărirea poate continua.
Toată lumea îl salută. El nu se uită decât la puţini. E băţ de băţ Gicu. Se apropie de Cadâna de la Gura Sobi. O ia de mijloc şi o înghesuie întrt-un boschet. Va dura ceva vreme, timp suficient să-mi reîmprospătez povestea lui. Gicu a pornit de jos. S-a născut într-o familie tipică de ghetou, maică-sa curvă iar ta-su borfaş. Mă-sa, Frosinel, a dat colţul când avea el 14 ani, Tot atunci Gicu n-a vrut să-i pupe mâna lu’ unu mai şmecher. A luat o papară soră cu moartea. Asta a fost prima lui lecţie. Atunci s-a prins că pentru a reuşi printre golani trebuioe să-ţi foloseşti capul. Astfel Gicu a început să-şi antreneze, să-şi dezvolte, să-şi întărească intelectul, într-un cuvânt să capete experinţă. La început, când era printre fraieri, Gicu avea părul lung şi purta haine largi. După 2 luni de lecţii intensive n-a mai putut să se ridice din pat. În timpul convalescenţei s-a prins de ce a capotat. Hainele prea lungi nu-i dădeau voie să se mişte liber. Deci a renunţat la tricourile de rapp-er şi a început să se poarte din ce în ce mai des la bustul gol sau aproape gol. Dar pentru asta trebuia sǎ aibǎ şi un fizic care sǎ-i permitǎ sǎ se afişeze. Timp de 5 ani a fǎcut culturism la F.C. Avântul Prǎbuşirea Zǎrneşti. De când a renunţat la vechile haine n-a mai stat la pat decât de vreo 3- 4 ori. Dar el vroia sǎ dea lecţii en-gros şi en-detail, vroia sǎ domine, din punct de vedere intelectual, bineînţeles.
În timpul unei dezbateri, i-a intrat pǎrul în ochi şi a fost obligat sǎ primeascǎ lecţia… durǎ. Gicu, bǎiat de bǎiat, a priceput. Trebuia sǎ nu se mai întâmple aşa ceva… niciodatǎ. De atunci a devenit sclipitor de înteligent, şi odatǎ cu asta, din ce în ce mai bazat. Acum Gicu e barosan. Ştie toatǎ lumea cǎ e un intelectual desǎvârşit. Are pǎr alb şi e atât de bun încât nici nu mai are adevǎrate dezbateri. Orice micǎ divergenţǎ de opinii, Gicu o rezolva cu capul, ca propriu. Cam asta e toatǎ povestea lui. Uitǎ-l cǎ iese. Are frunze rupte pe chelia zgârâiatǎ superficial în vreo douǎ locuri şi pantalonii şifonaţi, nu cǎ ar fi fost cǎlcaţi da…
În depǎrtare se aud cei de la BUG. Din ce în ce mai tare:
„ Înc-o zi, înc-o poveste… ” Deja muzica e asurzitoare.
„ Înc-o crimǎ-n cartier…” Rechinul în faţǎ, ştiuca în spate. Lateralele sunt lǎsate.
pac, pac, pac.
Strofa a doua:
„ De ce oare, de ce oare a-ncetat sǎ mai respire,
Stau lângǎ el în picioare şi nu mǎ pot abţine
Sǎ lǎcrimez, sǎ mǎ gândesc şi sǎ-mi reamintesc,
Zilele când totu-n în cartier era… ”

Zbaterile epigonului

Capul i se părea ca o baniţă. Mâinile erau cu adevărat prea lungi. Picioarele nu-l mai ajutau iar cocoaşa se accentua şi-l incomoda. El nu-şi poartă crucea cu demnitate. E laş dar va reuşi pentru că are sub piele bani… mulţi bani… şi mai mulţi bani. E bogat… e putred de bogat. Atât de putred încât abia se mai menţine pe semi-verticală. Averea îl apasă şi-l macină. Are idei, atât de multe încât dau pe dinafară. Îi ies pe urechi, pe nas dar mai ales pe gură. E asemenea unui monstru care scuipă foc… numai că el flegmează cu idei. Mishtoo idei! Pentru fiecare noţiune pierdută primeşte câte un ban de aur iar el pierde multe. Pentru fiecare bănuţ primit trebuie să dea doi înapoi…
E personaju’ excepţional în întâmplările excepţionale. E romanticul vremurilor noastre.
Arunca mucul şi scuipa şi striga!
Alt bănuţ de aur. Îl rupe-n 4 şi aruncă 2. Alt bănuţ. E bătrân şi nimeni nu-l mai admiră pentru voluptatea de idei sau pentru orice altceva. Acum se caută super-Afrodita iar el este (a)fumat şi nu are ce face… ca mine.
De trei luni încerc să scriu un fragment de proză. Stiloul refuză să-mi asculte ordinele. E ca-n filmele cu proşti. Încerc să fiu post-modernist.
E un om obişnuit. Dimineaţa la lucru, după-amiaza la amanta blondă, seara la cea neagră ca ciorile pământului şi nepământului, iar noaptea târziu la nevasta cea roşcată de palmele mele (zise ca din întâmplare Popick). E surdă aşa că-i poate zice oricând: “Linişteşte-te dragă. E ziua târziu. Hai să ne culcăm”. Dimineaţa o ia de la capăt, over and over again, până când se va sătura şi va divorţa. Nu se va însura cu una din amante. Sunt proaste. Îşi va lua maşina nouă, un ferrari roşu, decapotabil şi o pisică siameză. Pe ea n-o va înşela niciodată pentru că-i va da copii de rasă, maidanezi, frumoşi, uraţi, băieţi şi fete cu nemiluita. Vor avea o familie mare şi amantele se vor însura. Asta nu contează. Sunt ale lui pe veci sau măcar până nu va mai putea. Şi nu mai poate. A îmbătrânit şi el.
Sunt un scriitor slab care nu mai poate crea. Dumnezeu mi-a tăiat mână şi mi-a dat un topor ruginit şi tocit în loc. E nashpa. Toate drumurile duc la Roma. Nu-i nimic, pentru că o iau de la început şi continui…
De o zi-jumate nu mai poate. A ajuns la capătul puterilor. Nimic nu se compară cu starea de graţie. Şi totuşi el nu moare, doar ni se pare… pentru că e slab. Visează la cum ar fi, sau la cum ar putea fi. Se gândeşte ca după aceea va… bine. Crede că Demiurgul cel rău îl iubeşte, că nu mai are speranţă. Greşeşte. El va reuşi pentru că lui i se pare totul o joacă. E nebunul care nu ştie.
Va impresionează lacrimogenismele astea? Nu cred. Sunt scriitorul prost care-şi caută binecuvântarea. Scriu circular-concentric aşa că nu va faceţi griji, o iau de la capăt.

Vin americanii

Piticul sparge în fiecare zi câte un pahar ca să vadă lumea cât e de fioros. Poştaşul s-a obişnuit cu tâmpeniile lui şi nu se mai mira aproape de nimic. La început când i-a adus primul colet şi l-a cunoscut, a rămas pentru o clipă stupefiat, apoi a rupt-o la fugă până la Oficiul 1 şi retur (să se acomodeze cu situaţia). Piticul îl aştepta nervos cu un pahar în mână. I l-a aruncat între picioare şi l-a spart. De atunci a trecut multă vreme şi nu se mai sperie. Uneori mai este întâmpinat cu câte o sticlă în loc de pahar da-i trece repede. La urma urmei e doar un pitic furios. Ce-i poate face?
La început el îi dădea scrisori iar piticul îi oferea pahare sparte între picioare, dar cu timpul şi-au format un limbaj comun şi chiar au început să dialogheze:
“Detectivul m-a întrebat unde e foarfeca?”
“Aş prefera ca ei să fi avut milă de prizonieri.”
“E de mult timpul să te îmbraci şi să pleci.”
“Să cumpăr această carte care mi-au recomandat-o ei?”
“Nu ar trebui să mănânci atâtea vişine într-o zi ca asta!”
“Am vrea să nu ignore sfaturile părinţilor lui.”
“Nu era nevoie să-ţi faci temele dacă ai spus că ştii de fapt să citeşti.”
“Dacă s-ar întâmpla să se întâlnească intr-o cafenea, i-ar vedea toţi împreună şi oamenii ar începe să bârfească.”
O ţineau aşa ore întregi şi nu s-ar fi plictisit dacă nu realizau că au fost colegi de liceu cu aceeaşi profesoara de Engleză. Să ştii că ar începe lumea să bârfească dacă i-ar vedea. După zgomotele care se aud ai zice că trece Rapidu’ de Sighetu M., Cluj, Mangalia, la care au dispărut anul trecut tăbliţele vagoanelor 3 si 4. Lumea bănuieşte doi adolescenţi. Unu’ cu nasul mare iar celălalt cu dinţii ca la iepure. Se spune că au avut şi complici… aşa de tare tipa postaşul iar piticul sparge pahare.
In fiecare zi se face o risipă impresionantă de veselă şi cu anii ce treceau, piticul sărăcea din ce in ce. Atunci poştaşul a început să vină cu pahare, sticle, căni, farfurii, ceşcuţe, oale de lut, iar pahare şi căni, et caetera, et caetera… Piticul era deja recunoscut pentru furia sa inexplicabilă, iar poştaşul era unul dintre oamenii importanţi ai oraşului. El singur se putea întreţine cu piciul. Când nu a mai avut posibilitatea să se înţeleagă din pricina vacarmului infernal produs de “mania de spart sticlă” (căci acum se reprofilase pe tot ce semăna cu sticla şi se putea sparge) curierul venea dotat cu o portavoce şi puteau astfel parlamenta în linişte.
Idila lor a durat până au venit americanii. În acel moment totul s-a terminat. Sfârşitul Lumii. Judecata de apoi a venit şi a făcut dreptate (la a doua lectură a se citi “a hotărât”).
“Tu, piticule, te duci în Iad ca să distrezi pe Scaraolsky, iar tu, poştaşule, rămâi în Rai, astfel încât să nu mai vezi ori să întâlneşti piticul acum ori pururea şi-n vecii vecilor, Amin!”
Şi a văzut Dumnezeu ca este bine.

Geneză

Termometrul indică 135. Nu e destul. Mai trebuie. 180. Rezistă. Nu e bine. Se întâmplă. Mai e puţin. Măreşte doza. 200. Acum e bine. Hai la o vodkă…
5, 10,15, 20, 25, 30, 40, 50, 60, oraaa !
2, 4, 6, 8, 10, 20, 30, 40, 50, 60, oraaa !
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 20, 30, 40, 50, 60, oraaa !
Să vedem ce face. S-a bronzat. E shexy, rău şi mi-e frică să nu zboare. Ar fi un dezacord. Totul ar echivala cu un accident, antenele ar trebui re-direcţionate, frecvenţele re-poziţionate, clasele re-petate, copiii re-făcuţi, Cernobâlul re, re, re, re, mi, fa, sol, la, si, do, re, re-pătat, re-parat. La cât l-ai băgat? 200? L-ai trăznit? Vrei să-l omori! Scade la 180. Hai la o bilă, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 20, 30, 40, 50, 60, oraaa !
60 o data, de 2 ori, de 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 15, 20, 21, 22, 23, 24, ziuaaa !
o dată, de 2 ori, 3, 4, 5, 10, 15, 25, 30, lunaaa !
1, 2, 3, 4,5 6, 7 …etc, etc, s.a.m.d.
Ce mai face mă, ăla? Uff… l-am prăjit de tot. Mai e bun de ceva? Să-l vaccinăm. Scade la 135, poate-şi revine. E avortonul clasic. Va fi negru cu suflet alb. Să ne spălăm pe mâini. Aşa va face şi el. Miroase a ars, pute a viu. E bine. Nu pot să plâng. Eşti patetic. Îl înmuiem în coniac şi-i mai băgam ceva argilă de eden. Îl vom albi. Măcar latino-american să iasă. Ce face? S-a stricat cuptorul? Vezi să nu-ţi stric Io vre-una. Sufletul e gata să-l ia în primire. Eah, dă-l Tată iartă-Mă! O sa fie negru ca lacrima (zise popik). Hai sa-l dotăm corespunzător şi să-l dăm la o prostituată. Va fi show. L-a bătut Dumnezeu Fiul. Voi avea grijă de el ca şi cum ar fi al Meu. Are suflet bun… Eu o ştiu mai bine.

P.S. Şi a făcut Dumnezeu om după chipul şi asemănarea Sa.

Scurtisme

Furie-n toiul nopţii. Motanul vecinului miaună a pustiu. E mangă de veselie. În seara asta a avut noroc. Şi vecinul. Au câştigat la Bingo. Împreună, vecinu’ şi motanul vecinului, formează un tot de invidiat. “În seara asta am sa mă-ndrăgostesc”. Răsună casa şi nimic nu pare să le tulbure “liniştea”. E muci şi nimeni nu are batista să-l şteargă. Nici n-ar putea. Ar fi nevoie de 3-4 seturi de seturi de seturi de seturi de batiste de şerveţele de nas. Nimeni nu e nebunu’ care sa umble cu 3-4 seturi de seturi de seturi de seturi de batiste de şerveţele de nas la el. L-ar costa o avere. Dar vecinu’ are bani, deci îşi permite… să fie muci.
Noaptea aleargă la Maraton. Ajunge în miezul zilei. Câştigă. Nou record olimpic. N-o ia nimeni în seamă. E neoficial şi-n plus a trişat. Nimeni nu scoate cea mai bună performantă intr-un concurs de amatori. Trebuie să se fi dopat, deci Noaptea este descalificată. Record anulat.
Antiteza-i răsuflată dar (în)tz(e)apa (s)ca(l)pul.
“So, the new winner is…”
N-am închis un ochi de… ore. Scandalul de peste graniţă continuă. Cu puţin ghinion se va extinde în toată regiunea iar poziţia geostrategică nu va mai avantaja pe nimeni.
Sunt sătul. Am mâncat friptura de miel cu sos de căpşuni. Nu mi-a priit. Vreau să mă întind. Nu pot aşa ca mă revolt. Sparg geamuri, rup scaune. Încerc să fac loc. Nu reuşesc. Maţele îmi grohăie a (ne)simţire. Au avut noroc în ziua asta. La fel şi vecinu’ şi motanul vecinului.
Tămbălăul se amplifică. În curând toată strada mănâncă friptură de miel cu sos de căpşuni. Toate maţele grohăie sau grohăiesc? Este o grohăială generalizată. Vecinul nu se mai simte la fel de norocos. Motanul adulmecă. Este din ce în ce mai “cu chef” de viaţă. Eu nu. Apocalipsa. Deschid televizorul:
“Bună ziua. Sunt… şi vă prezint grohăielile zilei.
Ultimele grohuri au evidenţiat că suntem o naţie de grohăitori. În final, pentru a vă convinge, vă oferim super-gri-hăiala verii!(scuză-mă Alissa) La bună re-grohăire!
Noi o scoatem la capăt când ne vine grooooh”
Dau drumul la radio:
“Grohăieşte de grohăiala Grohăitei când a grohăit Grohăitul grohăind de la Grohăieşti.”
Trebuie să-mi dau drumu’. Alunec încet. Mâinile-mi iau foc. Crivăţu-mi biciuie acneea juvenilă. Simt că cedez. Grohăielile se aud din ce în ce mai încet, rămân în spate. Vecinul urlă; a clacat primul. Îi sunt aproape. Nu mai vreau să alunec, vreau să mă opresc! Îmi înfig unghiile în carnea toboganului. Ţip, plâng, rog! Muncă de Sisif(ilitic). Vecinul urlă din nou. Dincolo de tobogan se aşterne liniştea parafrazică: “This is the end, my lonely friend, the end.” Nu mai aud decât foşnetul alunecării, încete. Nu mă pot opri. Sunt convins. Aştept. Nu mai vreau nimic. Ziua a luat-o la goană iar eu mă simt norocos. Mi-e în sfârşit bine. Dacă nu mi-ar arde mâinile ar fi perfect. Măcar crivăţul să bată… cu 3-0. M-ar mai răcori.
Nu-mi pasă. E trecut de 12. N-am dormit de… ore plus o zi şi-o noapte dar nu mi-e somn iar friptura de miel cu sos de căpşuni o să-mi priască. Sunt sigur…

Gigi

La noi, la “Ospiciul gura sobii”, există un trandafir. Era singur. Curios nu? Într-o margine de gradină trăia un trandafir, singur. Camarazii mei l-au botezat “Trandafirul cu petale roşii ca de tei şi cu frunze verzi ca florile unui liliac”, mai pe scurt, Gigi.
Şi a crescut Gigi ca un nebun. Cu tulpina lui subţire ca regina nopţii se înalţa cu cel puţin 30 cm deasupra covorului de buruieni. Frunze nu avea decât vreo câteva iar despre spini nici nu merita să mai vorbim, 2, 3.
Într-o zi, doctorul “Doc” a descoperit că Gigi nu vorbeşte.
A adus observaţia la cunoştinţă domnului director. Acesta, la rândul lui, a chemat o echipă de specialişti made în SUA care, apucându-se de lucru, cerecetându-i cu atenţie comporatmentu’, notându-i cu meticulozitate fiecare mişcare, adnotându-i imagine de sine, contrazicându-se şi argumentând solid au constatat cu stupoare un fapt: Gigi nu scoate o vorba. De asemenea, cercetătorii au mai remarcat ca trandafirul nostru se mişca inertziatic (zise ca din preputzu’ gândirii Popik) de parcă ar fi fost bătut de vânt.
Văzând toate acestea am cerut audienţă la director. Am obţinut-o.
- Domnule director, să încep de la coadă la cap sau de la cap la coadă?
- De la cap la coadă că-i mai scurt.
- Domnule director, domnu’ Gigi e o floare, iar o floare nu poate vorbi. Ar fi contrar firii, ar fi anormal să înceapă să…
Mai mult n-am apucat să spun. Am trecut pe tratament intensiv: saună, baie în cuburi de gheaţă, şocuri electrice. S-a repetat operaţiunea la fiecare 2 ore timp de o săptămână.
Când am ieşit directorul era pe culoar.
- Să trăiţi, domnule dir…
Alte două săptămâni de tratament, la fel de intensiv.
În tot acest timp n-am mai auzit nimic de Gigi. După ce am scăpat, m-am dus să văd ce face. Se rezolvase problema. În loc de floare, “Trandafirul cu petale roşii de tei şi cu frunze verzi ca florile unui liliac” avea acum o bucată de polistiren. Abia după ce ambigua floare a dispărut mi-am dat seama la ce-i folosea:
Era pe post de creier.

Blog gazduit de Blogart.ro. Creaza-ti propriul blog in cateva secunde. Inscrie-te gratuit.